Angajații unei întreprinderi sunt precum piloții în industria aviatică – calitățile lor nu sunt singurele care contează în buna funcționare a aparatului de zbor, dar sunt esențiale în permanență, mai ales în momente cheie.
Atunci când privim o întreprindere din exterior, cei care contează sunt angajaţii cu funcţii de decizie: ei reprezintă firma, ei selectează executanţii, ei impun regulamentele interioare şi conduita faţă de clienţi. Din acest punct de vedere, consider că cei ce trebuie analizaţi prin prisma comportamentului în cadrul întreprinderii sunt decidenţii.
De cele mai multe ori, pachetul de beneficii al decidentului este legat (într-o măsură mai mare, cu cât este mai înalt în ierarhie) de performanţele întreprinderii cuantificate printr-un set de indicatori cantitativi şi calitativi (profit sau diverse rate ale profitului, cote de piaţă, volum de vânzări, structură de producţie etc.) astfel că, cel puţin la nivelele superioare de management, interesul personal se suprapune aproape integral pe matricea de interese a întreprinderii, iar deciziile lor vor urmări realizarea obiectivelor imediate cu cel mai mare impact în satisfacerea nevoilor personale.
Aşadar, pentru a obţine mai multă resursă disponibilă, atât pentru companie, dar şi la presiunea nevoilor personale permanent în creştere (în volum, complexitate şi urgenţă), managerii vor a) multiplica numărul de ore lucrate (printr-o organizare superioară a muncii şi folosind unelte, utilaje, roboţi, calculatoare) astfel că productivitatea muncii creşte (un angajat va produce mai mult în aceeaşi unitate de timp) şi vor fi plătiţi mai bine, b) vor apela la credite bancare (pentru a cumpăra acum, vor utiliza o parte din resursele lor viitoare) sau c) vor încălca regulile în încercarea de a obţine mai mult, mai repede (nedeclararea unor venituri, neplata sau plata cu întârziere a datoriilor, utilizarea fondurilor, activelor întreprinderilor unde lucrează în interes personal sau semnarea unor contracte în folosul propriu etc).
Obiectivele fixate nerealist, lipsa unui departament de previziune sau erorile acestuia, lipsa resurselor de capital, forţa de muncă slab pregătită sunt doar câteva dintre posibilele cauze ale derapajelor financiare care pot surveni pe fundaţia deciziilor greşite. De cele mai multe ori, managementul va rămâne perplex faţă de noua direcţie a societăţii pe care o conduce şi va reacţiona prea târziu, prea moale, neesenţial. Dacă resursa de aur a productivităţii muncii nu mai este tangibilă, managementul fără soluţii nu va pleca de la conducere ci va face orice pentru a rămâne în funcţia care-i va furniza resursele de care are nevoie: va încerca cel mai probabil un credit de urgenţă, în condiţii împovărătoare. Imediat după aceea sau în acelaşi timp, întreprinderea va începe să încalce regulile şi să întârzie plata furnizorilor, a ratelor bancare, a obligaţiilor la stat. Salariaţii competenţi vor observa dificultăţile şi, pentru că au ce vinde pe piaţa muncii, vor părăsi compania aflată în derivă. Spirala eşecului se închide atunci şi, fără o intervenţie externă, rămâne o chestiune de timp ca eşecul să fie total.
Cu motoarele gripate, fără coerenţă în stabilirea unei direcţii, cu piloţii certându-se la manşă, întreprinderea, cu botul spre pământ, pierde din ce în ce mai repede nivelul de încredere la care ajunsese şi, în lipsa intervenţiilor externe rapide şi eficiente, ajunge cu siguranţă în faliment.
